Veșmintele Liturgice

Vestimentaţia liturgică şi importanţa ei în Biserică

Diac. Ioniţă Apostolache

Încă din primele veacuri creştine veşmintele liturgice au constituit o notă de specificitate pentru viaţa Bisericii. Prin forma lor deosebită şi prin calitatea materialelor din care sunt confecţionate, veşmintele sacerdotale constituie un mijloc de înfrumuseţare a vieţii eclesiale şi totodată o anamneză a principalelor evenimente din istoria mântuirii care sunt întipărite în semnificaţia lor spirituală. Fiecare piesă are rolul ei şi îndeplineşte o reconstituire a acestui monumental puzle liturgic prin care comunicăm permanent cu Dumnezeu. În cele ce urmează vom vorbi despre importanţa şi semnificaţia sacramentală a principalelor veşminte liturgice care se regăsesc în viaţa Bisericii  noastre.

 

Originea veşmintelor liturgice

Referitor la originea lor, părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite. Astfel că, pe de o parte, liturgiştii răsăriteni consideră că ele au evoluat din veşmintele pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiului Testament la serviciile liturgice de la Cortul Mărturiei şi apoi de la Templu. Astfel, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: „Ia pe Aaron şi împreună cu el şi pe fii lui, veşmintele, mirul de miruit… Apoi a îmbrăcat pe Aaron cu hitonul (tunica), l-a încins cu brâul şi l-a îmbrăcat cu meilul (mantia), i-a pus efodul (umărarul) şi l-a încins cu brâul efodului şi i-a strâns cu el efodul, după aceea i-a pus hoşenul (pieptarul), şi în hoşem i-a pus Urim (arătarea) şi Turim (adevărul). Iar pe cap i-a pus chidarul (mitra), iar în partea lui de dinainte i-a pus tăbliţa de aur, diadema sfinţeniei (Levitic 8, 1, 2, 7).

O altă părere, care aparţine de data aceasta liturgiştilor apuseni, susţine că originea veşmintelor se legată de vechea îmbrăcăminte civilă a lumii greco-romane în s-a dezvoltat creştinismul. După această teorie, clericii creştini participau la cultul Bisericii îmbrăcaţi în vestimentaţia zilnică, abia mai târziu statornicindu-se portul veşmintelor liturgice, în special al celor de culoare albă. În parte, această teorie este susţinută, putându-se observa o oarecare simitudine de formă între veşmintele liturgice actuale şi vestimentaţia primelor veacuri creştine.

În Epistola a II-a către Timotei, Sfântul Apostol Pavel îl roagă pe ucenicul său : „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele”(II Timotei 4, 13). Totuşi, se pare că este vorba doar despre o piesă din vestimentaţia sa zilnică şi nu despre un veşmânt liturgic. Astfel, sensul cuvântului felon (gr. o failonio, is; lat. casula, penula; slv. sfita) arată că: „acest veşmânt aminteşte de toga anticilor şi mantaua sau pelerina pe care o purtau Mântuitorul şi Apostoli şi care era în uz general la evrei. Abia din secolul doi putem întâlni în unele documente o atestare oficială a întrebuinţării unor veşminte speciale în cultul liturgic. Amintim în acest sens picturile de pe pereţii catacombelor din Roma care-i reprezintă pe creştinii care participau la rugăciune, având capetele acoperite cu ştargare albe din care ar fi derivat orarul diaconal de mai târziu.

În secolul al patrulea, dovezile şi argumentele legate de existenţa veşmintelor liturgice se intensifică. Astfel, istoricul Eusebiu de Cezarea se adresează preoţilor din Tyr cu ocazia sfinţirii unei biserici: „preoţi iubiţi ai lui Dumnezeu, care sunteţi îmbrăcaţi cu sfânta tunică, împădăbiţi cu coroana măririi şi acoperiţi cu haina preoţească…”, iar Sfântul Grigorie de Nazianz, la hirotonia sa întru episcop, afirmă: „Acum mă ungi Părinte Sfinte, mă îmbraci în hană lungă şi pui pe capul meu cunună”. Sfântul Ioan Gură de Aur le cerea credincioşilor săi ca la moarte să fie îmbrăcat în veşminte sacerdotale albe, iar hainele lui de toate zilele să fie împărţite săracilor.

 

Care este semnificaţia culorii veşmintelor liturgice?

În perioada de cristalizare a cultului (secolele IV-V), în Biserică veşmintele aveau de regulă culoarea albă pentru a simboliza puritatea spirituală care trebuia să-i caracterizeze pe sacerdoţi, şi totodată marea cinste de care se învredniciseră prin hirotonie. Celelalte culori îşi fac apariţia începând cu secolul VI, predominante fiind nuanţele de roşu – care simboliza sângele vărsat de Mântuitorul Hristos şi de sfinţii Săi pentru viaţa Bisericii. Cu timpul, mai apar şi veşmintele de culoare neagră pe care clericii le îmbrăcau în perioada posturilor şi la slujbele funebre, subliniind astfel pocăinţa şi întristarea. Au apărut de asemenea şi veşminte de culoare verde, sau violet care subliniază speranţa pentru a dobândi mântuirea şi fericirea veşnică.

 

În actul liturgic, fiecare sacerdot îndeplineşte un rol binestabilit, de aceea Biserica a rânduit ca fiecărei trepte ierarhice să-i corespundă anumite veşminte, după cum urmează:

  1. diaconul îmbracă: stiharul, mânecuţele şi orarul
  2. preotul foloseşte în cult: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuţele şi felonul (sfita),
  3. iar arhiereul: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuţele, epigonatul, sacosul şi omoforul. În anumite împrejurări, el mai îmbracă şi: mantia, crucea, epigonatul, mitra, toiagul arhieresc, dicherul şi tricherul.

Fiecare veşmânt în parte are o încărcătură specială, constituind o aducere aminte de principalele din viaţa Mântuitorului şi a Bisericii.

 

Veşmintele diaconeşti

În timpul cultului, vestimentaţia litrgică a diaconilor este formată din trei priese: stiharul, orarul şi mânecuţele.

Stiharul (gr. stiharion; lat. talaris, alba, dalmatica) – este un veşmânt care are forma unei cămăşi de noapte, cu mâneci lungi, acoperind corpul de la gât şi până la glezne. Se regăseşte în vestimentaţia vechilor romani, la Sfinţii Apostoli şi la vechii creştini, fiind numită de regulă tunică sau manta. Uzul stiharului se poate găsi de asemenea şi în Vechiul Testament unde poartă numele de hiton: „Şi a adus Moise pe fii lui Aaron, i-a îmbrăcat cu hitoane, i-a încins cu brâie şi le-a pus turbane, cum poruncise Domnul” (Levitic 8, 13). La început acest veşmânt era de culoare albă şi simboliza curăţenia creştinilor, de aici păstrându-se încă denumirea latină de alba. Cu timpul au fost folosite şi alte culori.

În practica liturgică, stiharul este o piesă de vestimentaţie comună tuturor celor trei trepte ierarhice. Totuşi, există următoarele diferenţe: la diaconi este un veşmânt exterior cu mâneci largi, pe când la preoţi şi arhirei este folosit pe dedesuptul celorlalte veşminte. Întrucât diaconii închipuie pe sfinţii îngeri care se mişcă în jurul tronului ceresc, stiharul simbolizează curăţenia şi strălucirea spirituală a acestora care adesea s-au arătat adesea oamenilor în veşminte strălucitoare. Stiharul preoţesc „închipuie srălucirea dumnezeirii şi viaţa vrednică de admiraţie a preotului”, iar la arhiereu „curăţia şi luminarea lui Hristos, strălucirea şi curăţia îngerilor”. În Biserica veche stiharul se întrebuinţa fregvent şi pentru membrii clerului inferior: citeţi psalţi şi ipodiaconi.

Orarul ( gr. oraron; lat. sudarium, linteolum, stola) este o piesă specific treptei diaconeşi. Are forma unei fâşii de stofă sau mătase, frumos brodată, care îmbracă umărul stâng al diaconului. Este ridicat la rostirea cererilor de la ectenii, iar înainte de rugăciunea Tatăl nostru de la Sfânta Liturghie, este aşezat cruciş. Simbolizează firea cea nevăzută a îngerilor şi aripile heruvimice, de aceea în rugăciunea de dinainte de îmbrăcare diaconul spune: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui. Osana întru cei de sus, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” (Isaia 6, 3).

Mânecuţele sau rucaviţele ( gr. epimanikia; lat. supermanicalia, manipuli, brachialia; slv. rucaviţele) sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice care se pun peste marginea mânecilor stiharului, pentru a le strânge ca să nu incomodeze mişcările mâinilor. Originea lor nu este foarte clară, neregăsindu-se printre veşmintele din Vechiul Testament. Există totuşi voci care afirmă că ar exista o similitudine între mănuşile pe care le purtau împăraţii pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, însă această teorie nu este susţinută. Cel mai probabil este ca mânecuţele să fi luat naştere din broderiile cu care erau ornate în vechime mânecile stiharului arhieresc şi care ar simboliza funiile cu care iudeii au legat mâinile lui Hristos pentru a-L duce înaintea snedriului – aşa cum susţine Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului. Despre simbolistica lor, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: „ele închipuie lucrarea lui Dumnezeu cea atotfăcătoare şi că Însuşi Iisus, prin mâinile Sale, Şi-a făcut jertfa trupului şisângelui său”.

 

Veşmintele preoţeşti            

Din vestimentaţia liturgică a preotului fac parte cinci piese: stihar, mânecuţe, epitrahil, brâu sau cingătoare şi felon sau sfită.

Epitrahilul (gr. epitrahil- care se pune în jurul gâtului, după grumaz) sau popular patrafir – nu este altceva decât orarul diaconesc trecut peste grumaz şi atârnând în jos cu ambele laturi apropiate. Despre momentul hirotoniei în preot, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că arhiereul aşază la momentul prohirisirii orarul diaconului cu ambele capete alăturate peste piept, arătându-se astfel semnul preoţiei depline care se dă noului hirotonit. Fiind aşezat după grumaz, epitrahilul simbolizează jugul slujirii sacerdotale şi al jertfei faţă de turmă. Potrivit rugăciunii de binecuvântare pe care preotul o rosteşte atunci când atârnă epitrahilul după grumaz: „Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce revarsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul ce se pogoară pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, pe marginea veşmintelor lui” (Psalmul 132, 2-3) acesta simbolizează harul dumnezeiesc care se pogoară peste slujitori care săvârşesc cele sfinte.

Brâul (gr. zoni, zonarion; lat. cingulum) sau cingătoarea este o piesă confecţionată din stofă pe care preotul şi episcopul o poartă peste stihar pentru a nu-i incomoda în timpul slujbei.

Se regăseşte printre veşmintele liturgice întrebuinţate în Legea Veche (Ieşire 28, 8, 39, 40 şi 39, 5, 29). Însuşi proorocul Isaia vorbeşte despre sensul simbolic al brâului: „Dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui, şi credincioşia ca un brâu pentru coapsele Lui” (Isaia 11, 5). Brâul este îmbrăcat de preot împreună cu toate veşmintele şi este însoţit de următoarea rugăciune de binecuvântare: „Binecuvântat este Dumnezeu; Cel ce mă încinge cu putere şi a făcut fără prihană calea mea, Cel ce întocmeşte picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune”(Ps. 17, 35-36).

Felonul sau sfita este un veşmânt exterior pe care preoţii îl poartă ca pe o pelerină deasupra celorlalte veşminte la săvârşirea Sfintei Liurghii  şi a celorlalte Sfinte Taine şi ierurgii. Îşi găseşte originea în vechea pelerină pe care o purtau evreii, grecii şi romanii în uzul zilnic. În amintirea Sfintelor Patimi, felonul preoţesc simbolizează halmida cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul Hristos: „Şi dezbrăcându-L de hainele Lui, I-au pus o halmidă roşie. Şi împletind o cunună de spini I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie, şi, îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau joc de El zicând: Bucură-Te, regele iudeilor!”(Matei 27, 28-29).

Îmbrăcând felonul, preotul spune următoarea rugăciune: „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi, întru bucurie se vor bucura”(Psalmul 131, 9).

 

Veşmintele arhiereşti

În cadrul cultului, arhiereul este înveşmântat în şapte veşminte: stiharul, mânecuţele, brâul, epitrahilul, sacosul, omoforul şi mantia. Despre simboistica numărului lor, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că închipuie, pe de o parte, darurile Duhului Sfânt, iar pe de alta, umanitatea Mântuitorului Hristos.

Sacosul (gr. sacos; lat. sacus, colobium, dalmatica) este un veşmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul şi cu mâneci mai scurte şi largi. Este îmbrăcat de arhierei peste stihar, după ce şi-a pus epitrahilul, brâul şi mânecuţele. Dacă ne referim la originea sacosului arhieresc, putem găsi mai multe similitudini cu veşmintele din legea veche ( aşa cum arată cartea Ieşirii 28, 33-34 şi 39, 25-26). Cu toate acestea, originea acestui veşmânt este destul de controversată. De exemplu, Biserica Apuseană caută să explice apariţia sacosului asemănându-l cu vechea dalmatică pe care o foloseau consulii romani în decursul secolului al II-lea. Pe de altă parte, creştinismul răsăritean a socotit că sacosul se înrudeşte cu tunica împăraţilor bizantini, piesă vestimentară pe care aceştia o foloseau doar cu prilejul marilor sărbărori. Sfântul Constantin cel Mare a dăruit această tunică patriarhului Macarie al Ierusalimului în semn de aleasă preţuire, ea fiind primită în cultul Bisericii abia în secolul al V-lea.

Sacosul este simbolul căinţei şi al umilinţei, el închipuind cămaşa Mântuitorului Hristos pentru care ostaşii romani au aruncat sorţi. Clopoţeii cu care se închide pe o parte şi pe alta simbolizează  cuvântul dumnezeuiesc care trebuie să iese din gura episcopului, iar numărul lor (câte şase pe fiecare parte) îi reprezintă pe Sfinţii Apostoli.

Omoforul  (gr. omoforion; lat. humerale, palium) este un fel de eşarfă, o fâşie lungă, care se pune pe umeri împrejurul gâtului, iar cele două capete se lasă pe piept. Închipuie oaia cea pierdută pe care Păstorul cel Bun o aduce pe umeri în staul după ce o găseşte, iar prin aceasta se poate înţelege răscumpărarea neamului omenesc şi încorporarea noastră a tuturor în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

După unele păreri, omoforul se înrudeşte cu efodul din Vechiul Testament, iar după altele, ar fi doar o insignă pe care episcopii Romei ar fi primit-o prin secolul V de la împăraţii romani pentru a se distinge de clerul preoţesc. În Biserica Apuseană omoforul este cunoscut astăzi sub denumirea de pallium. În răsărit această piesă a apărut tot sub forma unei distincţii ierarhice, Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmând că este „cel mai ales veşmânt”.

Mantia (gr. mandion; lat. cappa, pluviale) este un veşmânt lung, fără mâneci, ca o pelerină brodată, de regulă de culoare purpurie. Referitor la originea ei, există mai multe supoziţii. Astfel, unii cred că ar proveni din vechea mantie militară persană, devenit veşmânt de ceremonie pentru împătraţii bizantini şi acordat ca semn de preţuire arhiereilor de Constantinopol. Alţii cred originea ei se trage din haina pe care o îmbrăcau filosofii atunci când ieşeau să vorbească în adunare. Cea mai aproape de adevăr este însă părerea care arată că mantia arhierească îşi are originea în mantia monahală, deoarece episcopii erau şi sunt recrutaţi din rândurile monahilor. Ea simbolizează: „puterea şi plenitudinea chemării arhiereului”.

Pe lângă aceste veşminte, din vestimentaţia arhierească mai fac parte: mitra, epigonatul sau bederniţa, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dichero-tricherele şi vulturul (potnoja).

 

BIBLIOGRAFIE:

 

Izvoare:

  • Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002.
  • Sfântul Ioan Gură de Aur, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB) 23, Scrieri, partea a treia, Omilii la Matei, carte tipărită cu binecuvântarea PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere, introducere şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, Omilia a LXXXII-a, pp.926-938.
  • Liturghier, Tipărit cu binecuvântarea P.F Teoctist, Patriarhul BOR, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 91-105.

 

Cărţi:

  • Branişte, pr. prof., Ene, Branişte, prof., Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştiinţe religioase, Tipărit cu binecuvântarea Preasfinţitului Laurenţiu, Episcopul Caransebeşului, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001.
  • Branişte, pr. prof., Ene, Liturgica Specială, Ediţia a IV-a, retipărită cu binecuvântarea IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, pp. 351-377.
  • Idem, Liturgica Teoretică, tipărită cu binecuvântarea PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, pp.123-133.